Împreună noi, spre regăsirea ta

Mai ai încă ceva vreme să pui pe fugă nişte adevăruri ce te fac să spui pe fugă nişte vorbe, doar pentru că nu îţi vine la îndemână să-ţi laşi sufletul să zboare în libertatea pe care, mereu dorindu-şi-o, cu tine, cu gândurile tale, cu propriile-ţi reproşuri, cu propriile-ţi argumente, se luptă. Ştiută învingătoare te-ai vrea altora, dar nu mă poţi opri să îţi spun ceea ce deja ştii... că te-ai vrea învinsă, ştiind că aşa vei învinge, că aşa vei câştiga lupta pentru viaţă. Tu te împotriveşti împotrivirii, împotrivindu-te! Îţi este însă teamă de nu ajunge să câştigi iarăşi lupte, dar câştigul să fie pierdere şi mai mare, de vreme ce războiul tot în toi rămâne.

Iar dacă tot s-a ivit calea de a da pe faţă ceea ce tu ai vrea să ştiu, dar nu ai vrea să tu să spui, nu pot să nu-ţi spun de drumul pe care, clipă de clipă, nu zi de zi, îl faci să-l ştii bătătorit, dar tot mereu îl găseşti mutat către alte şi alte creste, care doar unei priviri se arată înalte, privirilor ce urmează, dispărute cu totul fiind. Privesc din depărtare şi te privesc în gând, te văd în vis şi caut... dar oricât aş căuta măcar o piatră pe care să se poată sprijini un pas mai apăsat, nu este de găsit, nu este de văzut. Şi chiar când piatra de hotar se lasă văzută, la marginea lumii pe care vrei să o ştii a ta, ea nu se vrea decât un semn al timpului ce-ţi dă motive să îţi pui, mereu şi mereu, alte întrebări.

Rar, mult prea rar, te mai laşi privită în oglindă... Prea multe gânduri ştii că se abat asupra ta, şi aşa se pornesc ploile de coincidenţe care îţi lasă ori gust amar, ori nevoia de a trăi, nu clipe furate, ci eternităţi condensate în clipe. Şi aşa îţi aduci aminte că ar trebui să fii rost de întâmplare şi nu întâmplare cu rost, să fii viaţă înnoitoare şi să nu te mai aşezi în răscruci spre a-ţi aştepta înnoirea vieţii, să fii vârf de lance care trece de orice şi nu trecătoare pe lângă orice ţi se pare neînsemnat. A fost chiar foarte rar, mult prea mult timp dar astăzi, vrei sau nu vrei, e timpul să îţi aduci aminte că, dincolo de pragul casei va trebui să treci, repede, într-o zi, singură, pentru a nu mai fi singură şi a mai reveni, mereu, din când în când, uitată de singurătate.

Esenţe nepieritoare ţii în subsolul privirii şi, la ceasul târziu al îngheţării gândului, te laşi purtată, de umbrele lui, spre hotarul împăcării cu o realitate în care toate stau agăţate de sporovăiala ieftină a pauzelor care revigorează amintirile învăţării şi ucide, fără regret şi fără milă, orice cunoaştere. Şi ucisă fiind, uşor adaugi picături de larmă asurzitoare care, crezi sau doar vrei să crezi, că poate să rupă tăcerea în care altfel s-ar trece orice zi, la fel cu oricare altă zi. Dar nu-ţi pot alerga paşii în ritmul nerostuit al tobelor, adevărul tău neputându-se împăca, şi nu s-a împăcat niciodată, cu semnele pumnilor încordaţi şi aruncătura de băţ ce-l tot desparte de tine, tu cea care poţi fi, şi vei fi, zi de zi.

La urma urmelor, nimic din ceea ce mâna omului, ori gândul omului, face, nu este mai mult decât un nod, legat după priceperea legătorului. Şi se mai poate face şi nod peste nod, spre a se desface greu, deşi s-ar vrea să se arate de nedesfăcut. Nodul e semn al piedicii ce se va pune spre a se trece, spre mai departe, prin urechi de ac, şi când nodul e prea strâns şi vechi, doar vârf de ac îi poate desluşi încurcătura, spre a-l desface şi a nu subţia deloc firul înnodat, şi aşa subţiat de atâta strânsoare. În vremea care a mai rămas, te pregăteşte de pas întins, grăbit, pe drum bine luminat, spre timpurile care nu te vor mai confunda cu propria-ţi confuzie şi nici cu pierderea de vremuri în care te-ai pierdut pe coborâşuri, căutând urcuşul. Ca să poţi să te regăseşti pe tine, nedesluşite, doar, azi, esenţialităţi, s-au lăsat coborâte în coincidenţe şi dorinţe de contrarii idei, spre a nu te mira de dorinţele ce se vor vrea fapte şi de faptele ce vor avea urmare pentru totdeauna. Împreună astfel vom trece peste prag de seară, peste prag de zi şi peste prag de dimineaţă, dând motiv opririi de la drum lung, prin împreunarea ce va rupe zăgazul nerodirii.

Acum mi-e uşor să văd vântul spulberă nisipul de pe drumul pe care paşii tăi, încăpăţânaţi într-un fel, obligaţi în alt fel, din necesitate la urma-urmelor, se zbat să nu se rătăcească de ei şi de drumul lor. Chiar dacă încerci tu să-i convingi, ei nu sunt prea convinşi că nu te vor nedreptăţi şi nu te vei trezi privind cerul înnorat spre a afla drumul stelelor. Te-ai lăsat întâmplării de a pleca mai devreme de a învăţa că acestei lumi îi eşti făgăduită şi acestei lumi i-ai făgă-duit rodul tău, dar ştiind că, între toate câte ai de făcut, nu-l poţi lă-sa la urmă, somnul nopţii îţi scoate, grăbit, în faţă, toate faptele trecutului. Cum încă pasul nu poate călca piatra de temelie a rostului casei, te oboseşti a căuta justificări coincidenţelor, contrariindu-te cu dorinţa de a nu te lăsa nici încorsetată, nici dominată, dar nici însingurată. Timpul însă, e clar şi evident, s-a sărăcit de concesii, şi, dezgolindu-te de hainele fricii, te va duce, după miez de zi, să urmezi drumul care trece hotare.

Noul gând al înnoirii

La câte sunt deja faptele din trecut, de câte să mai fie nevoie pentru a lăsa rostul să pună piciorul în prag şi să nu se mai teamă că îl vei trimite înapoi, de acolo de unde s-a pornit înspre tine, odată cu tine, să nu te mai aşezi de-a curmezişul pentru a te şti scut şi lance împotriva adevărului, şi să nu mai taci când te întreb despre visul ochilor deschişi şi despre zvâcnetul inimii ce-l ai când citeşti ceea ce-ţi e scris să citeşti? La câte întrebări ne suntem răspuns, aflat în căutarea propriilor răspunsuri, legate, fără tăgadă, ori fără rost, de amănunte, te pot întreba, îmi poţi spune, mie, prin cuvinte, despre rostul nerostirii fără echivoc a adevărului simţirilor ce te fac să te gândeşti că poţi să redevii ceea ce eşti?

Oricum mi-ai răspunde, ştiu că greu îţi este acum să spui da, şi ştiu că la fel de greu va fi să spui nu, când privirile se vor întâlni fără martori şi fără şanse de a se mai ascunde, când se vor îmbrăţişa pentru a da chip faptei ca împlinire şi sensului ca descătuşare. Sub umbra întunericului de seară, purpurii vor fi cuvintele ce se vor dărui, pentru totdeauna, permagentului cerului, întins între marginile bine definite de răsăritul lunii şi apusul soarelui. Oricum mi-ai răspunde, ştiu că faptele vor fi răspunsuri cu mult mai cuprinzătoare, împlinitoare şi păstrătoare a comorii în care se preface o întâie şi de început făptuire consensuală aşteptării trăirii.

Rostul adevărului îl tot căutăm, potrivnici fiind de multe ori, fiindcă mai multă chemare ne fac poveştile despre alţii, întâmplările altora şi judecăţile clipelor noastre. Un joc pe care azi prea mulţi îl joacă, un joc în care nu intră decât câte doi, a fost adus pe lume de cei care au căutat prin cele mai întunecate unghere. De-acolo a fost adus, arătat şi lăudat cu mii de vorbe şi, cum oamenilor le-a plăcut, chiar de nu li s-a spus că e un joc în care toţi pierd şi alte jocuri vor mai trebui jucate spre a se ajunge la câştig, e jucat cu mare încredere. Şi dacă n-ar fi cineva, mai bun şi cu mai multă grijă de oameni, de n-ar face să le tremure pământul de sub picioare, nimeni poate n-ar renunţa...

Eu voi veni aşa cum am spus, ţinându-mi vechea promisiune, ceasurilor de seară să redăm libertatea pe care şi-au pierdut-o când s-a sfârşit jocul ultimei încercări, strivite într-o înfrângere care a cutremurat gândurile şi a poruncit ploapelor să nu se mai lase decăzute, spre a lăsa ochii deschişi şi adormirea o amintire a coşmarului. Şi mai ales, voi veni, pentru că e timpul victoriei pentru amândoi, pentru a înfrânge jocurile trecuturilor.

De departe, da, de departe, de dincolo de drumurile drepte... De acolo am să vin, şi nu puţine vor fi întrebările pe care mi le vei pune, încercând să ordonezi cumva neordonatul labirint cu o singură intrare, dar cu atâtea ferestre care-l lasă deschis privirilor celor care vor veni să scrie cărţi ale unei vieţi pline de repere şi reper totodată altor vieţi, care, în căutarea rădăcinilor, se rătăciseră ori fuseseră duse spre rătăciri bogate doar în bătături ale drumului, pe care paşii nu mai ştiau mersul ci ştiau doar ropotul şi robotirea. O viaţă a sfârşiturilor şi a începuturilor altor vieţi, aşa cum şti-vei şi tu mai apoi, aşa cum înţelege-vor toţi, de nu se va fi înţeles încă.

Ar fi multe să se mai spună, dar dacă se vor vrea toate spuse, mult timp se va trece în contul aceloraşi căutări zadarnice. Şi prea multe gânduri s-ar întâmpla să fie lovituri de topor vărsător de lacrimi acelora care nu-şi vor trezirea ci doar netezirea unui drum pe care şi l-au ales de-a curmezişul unui deşert neroditor, în care doar vântul, şuierând şi spulberând praful ce ţine loc de îmbrăcăminte, mai aduce câte o umbră de nor ce dă sens ideii de continuare a ceea ce, altfel, primul gând al dimineţilor pustii, trimite mereu fiinţarea neantului.

Nisipurile, mişcându-se, nu se poate spune, sigur, că măsoară trecerea timpului. Şi chiar dacă totdeauna ar fi măsurător de treceri, de nu-şi are măsurătoare cunoscută, precisă şi bine înţeleasă, poate trece înaintea vieţii şi schimba ştiutul în neştiut, somnul în somn şi liniştea în nelinişte. Trăite clipe ai în nelinişte şi frământări, nemaigăsind ştiutele clipe dorite, împlinite însă seduse de drumurile dedesubturilor întortocheate şi umblate, la ceas târziu, parcă necuprins în calendarele zilelor, de umbrele ţipătoare ale dorinţelor morgane.

Aşa e rostuit să fie, aşa e dat să se întâmple fapta de înnoire. Purpuriu strălucitor pe albul fără pată al înălţimilor, va fi culoarea literelor ce vor scrie povestea a ceea ce va urma nedoritului şi nespusului „nu“ care, chiar dacă îţi va mai răpi din timp, gândind cum de nu l-ai rostit, te va lăsa liberă să priveşti în oglindă şi să nu-ţi mai pui întrebările nereuşitei ci doar pe ale firescului înălţător de trăiri şi făptuiri. De-aceea s-au întâmplat furtuni pe cerul tău, de-aceea uraganele au făcut ravagii pe pământul meu. De-aceea-n roşu vei fi îmbrăcată-n ultima seară a trecutului pe care, dezbrăcîndu-te, spre uitare eu ţi-l voi arunca şi făptuind trecerea pragului, privirile-ţi limpezi nu se vor mai sfii să privească răsăritul în ochi, luându-şi din privirea sa dorinţa eternităţii.